În perioada 13-19 februarie (2022) s-a desfășurat ediția a treia a Classix Festival care respectă rețeta pe care și-a propus-o încă de la debut: aceea de a introduce în obișnuința spectatorului ieșean și audiția unui repertoriu clasic contemporan. Combinând compozitorii canonici ai istoriei muzicii cu cei de care auzi doar dacă mai deschizi o carte, festivalul a încercat să atragă publicul prin acest melanj și să-l educe. Însă oare a reușit să îi trezească interesul și pentru altceva decât pentru șlagărele dintotdeauna pe care le ascultă la Filarmonică?

Denumirile serilor de recital au fost atent alese și apreciez jocul de cuvinte care te îndeamnă să te gândești la ce se află în spatele lui, afișele fiind gândite strategic, doar cu numele compozitorului, programul fiind revelat spectatorului în momentul în care ajunge în sala de concert. Așadar, am avut parte de Elegy of Hope, Fata Morgana, Viking Rush, Animal Instinct ori Back tot the Future, titluri care au o doză de picturalitate, creând de dinainte starea pe care trebuie să o atingă publicul.

Locațiile alese au avut menirea de a promova unele dintre cele mai reprezentative clădiri ale spațiului ieșean – deși pe unele dintre ele s-a mai așezat patina timpului și poate că ar merita mai multă atenție – pentru că, așa cum a spus-o și directorul festivalului, Dragoș Andrei Cantea, dorința cea mai mare a echipei Classix Festival este ca Iașul să devină un centru cultural-muzical pentru Europa și nu numai. Grație acestui demers, am avut privilegiul să ascult muzică (online sau fizic) în Casa de Cultură a Studenților, în Aula BCU, în Catedrala „Sfânta Fecioară Maria, Regină” și, desigur, în sala Operei Naționale Române din Iași.

Pe lângă concerte, Classix Festival mai include și o serie de masterclass-uri destinate studenților – adevărate oportunități de a cunoaște artiști din alte spații europene și de a afla secrete de la interpreți de talie mondială –, dar și vernisaje, unul dintre cele mai importante fiind „Eroinele”, găzduit de Casa Muzeelor. Acesta se dorește a fi „o celebrare a curajului, dedicării și perseverenței tuturor femeilor care au sfidat cu îndrăzneală normele sociale ale vremurilor lor.” (sursa: Ziarul de Iași)

Dar întorcându-mă la ceea ce constituie esența acestui festival, MUZICA, pot spune că am trăit sentimente ambigue în timpul audițiilor, mai ales în ceea ce privește finalul Classix Festival. Pornind de la premisa, pe care am învățat-o de la profesoara mea de pian, că finalul trebuie să fie la fel de grandios ca începutul, alegerea de a prezenta, în primă audiție, Sonata pentru două piane și percuție a lui Bela Bartók a fost o mișcare îndrăzneață din partea organizatorilor, însă am simțit că nu a fost în armonie cu debutul. Dacă seara mea preferată de concert rămâne Back to the Future – parteneriatul muzical dintre Håvard Gimse (pian) și Gustav Rivinius (violoncel) fiind unul armonios, reușind performanța de a crea un întreg absolut divin –, Primal Instinct, recitalul de final, mi-a trezit mixed feelings.

În prima parte am audiat câteva lucrări pentru două piane interpretate de Grzegorz Niemczuk și Anna Lipak. O selecție interesantă la prima vedere, care ar fi putut fi spectaculoasă, dar care nu a atins așteptările pe care mi le făcusem atunci când citisem programul – deși publicul, ca de obicei, a aplaudat frenetic lucrările pe care le-a recunoscut, mai ales pe cele din Spărgătorul de nuci, întrerupând, adesea, firul firesc al recitalului.

În a doua parte, am fost impresionată de tehnica fără cusur a pianiștilor Toma Popovici și Daniel Dascălu, care au executat cu succes toate acrobațiile propuse de Bela Bartók în sonata cu pricina și, deși am fost perfect conștientă că asist la o partitură de muzică modernă, experimentală, cât se poate de modală și de atonală – am recunoscut și pasaje desprinse din folclorul autohton, și prezența ritmurilor populare de tip aksak –, nu pot să spun că acesta e finalul pe care mi-l doream de la Classix Festival, ci mi-ar fi plăcut să plec cu aceeași stare de beatitudine și plutire pe care am avut-o după ce am audiat concertul Elegy of Hope (unul dintre recitalurile sold-out ale ediției) ori superbul repertoriu propus în seara Back to the Future.

Desigur, asta nu înseamnă că nu realizez că prezentarea Sonatei pentru două piane și percuție a fost o adevărată performanță. Interpreții s-au ridicat la nivelul așteptărilor pe care le impune orice compoziție de-a lui Bela Bartók, fiind știut faptul că lucrările sale nu sunt accesibile tuturor, de aceea, am apreciat fiecare moment în care pasaje de o dificultate cât se poate de ridicată au fost executate fără cusur.

Classix Festival își respectă sloganul și rămâne de la început până la final a fine contemporary classic affair. Publicul – personajul principal – este supus asemeni eroului de basm unor probe pentru ca la final să descopere că muzica, indiferent de perioada în care a fost compusă, rămâne la fel de impresionantă.

(Sursă: Revista Timpul)